Nu mă pricep la politică. Nu urmăresc știrile în fiecare zi. Nu sunt la curent cu mondenitățile sau cu ultimele trenduri din muzică și, sincer, nici nu simt nevoia să fiu.

Dar observ oamenii. Și îi simt.

Iar în ultima vreme îi văd tot mai obosiți. Nu este oboseala care vine din lipsa somnului, ci una care se adună în timp, atunci când fiecare zi aduce o nouă problemă, iar soluțiile par tot mai greu de găsit. Este oboseala care, încet, se transformă în resemnare.

Toată lumea este grăbită, iritată și nimeni nu mai are răbdare. Locuiesc în România și despre România vreau să vorbesc. Rețelele sociale sunt pline de oameni care vorbesc mult, deși au puține lucruri de spus. Cu toate acestea, reușesc să influențeze mii sau chiar milioane de persoane. Nu pentru că au întotdeauna dreptate, ci pentru că au învățat să atragă atenția într-o lume în care cine strigă mai tare se face auzit și câștigă, chiar și fără argumente sau cu unele false.

În același timp, oamenii educați, profesioniștii, cei care își fac meseria cu seriozitate aleg, de multe ori, să tacă. Poate din lehamite. Poate din convingerea că nu mai merită să lupți cu superficialitatea. În societatea de astăzi pare că nu mai contează cine construiește, ci… cine vorbește mai mult și strigă mai tare. Iar când competența devine mai puțin vizibilă decât spectacolul, cei care ar avea ceva important de spus, se retrag.

Și astfel, încet, apare resemnarea.

Românii sunt obosiți. Nu dintr-un singur motiv, ci dintr-o mie de motive mici care se adună zi după zi: facturi tot mai greu de plătit, nesiguranța locului de muncă, spitale care încă dezamăgesc, drumuri care se repară la nesfârșit, scandaluri politice care se repetă și sentimentul că, indiferent ce faci, trebuie să te descurci singur.

Când toate acestea se adună, apare epuizarea civică.

Iar o societate obosită nu mai progresează. Pentru că încetează să mai creadă că schimbarea este posibilă. Se adaptează la anormal. Iar atunci când anormalul devine obișnuință, pierdem câte puțin din ceea ce ne face o societate vie.

În același timp, România nu înseamnă doar instituții și politicieni. Înseamnă oameni care fac mai mult decât le cere fișa postului, medici care rămân în țară, voluntari, antreprenori și oameni obișnuiți care își ajută comunitatea. Poate că de aici trebuie să înceapă schimbarea.

Cred că România are nevoie, înainte de orice, ca oamenii să creadă din nou că vocea lor contează. Și să acționeze în consecință. Să nu mai întoarcă privirea atunci când văd o nedreptate. Să nu mai accepte mediocritatea doar pentru că s-au obișnuit cu ea.

Sursa foto: www.pexels.com