Mai țineți minte emoția primei zile de școală? Uniforme frumos călcate, ghiozdane mai mari decât spatele copiilor, părinți cu nod în gât și, mai presus de toate, sentimentul că începe o nouă etapă. Pe vremuri, prima zi de școală era chiar… prima zi de școală. După festivitate, copiii intrau în clase, își cunoșteau învățătoarea sau educatoarea, își așezau caietele pe bănci sau jucăriile pe rafturi. Chiar dacă poate nici atunci profesorii nu își predau lecțiile propriu-zise în prima zi de școală, nu îi trimiteau pe copii acasă înainte de a vedea sau revedea sălile de clasă. Era o zi în care se cunoșteau unii pe alții și discutau despre planurile pentru noul an.

Astăzi, tot mai multe școli au transformat această primă zi într-o festivitate ȘI ATÂT. Un discurs, o fotografie oficială, urmate de un anunț sec: „Ne revedem MÂINE”. Copiii sunt trimiși acasă, de parcă întreaga dimineață a fost doar o repetiție generală. Nu peste tot este așa. Chiar în orășelul de la poalele cetății sunt școli și grădinițe care și-au primit copiii și la clase. Dar la minunata unitate de învățământ, cu renume de „Școală Europeană”, unde mi-am înscris eu copilul la grădiniță, după festivitate, s-a plecat acasă. Problema nu ar fi neaparat asta, ci eroarea de comunicare. Potrivit mesajului ambiguu, trimis  de conducere se putea înțelege că părinții îi vor însoți pe cei mici (preșcolarii) doar la festivitate, nu și la sălile de clasă. Dar de fapt mesajul trebuia înțeles așa: După festivitate, elevii din clasele pregătitoare și a V-a vor merge la clase, iar cei mici (preșcolarii) vor pleca acasă, urmând să revină a doua zi la grădiniță.

Ne place să vorbim despre importanța educației, despre cât de mult contează adaptarea copilului, despre nevoia de a construi relația dintre elev și profesor. Și totuși, startul anului școlar e tratat cu superficialitate. După două luni și jumătate de vacanță, după amenințări cu greve sau inactivitate la clasă, noul an școlar a început în zilele noastre exact așa: ca și cum ai aprinde luminile scenei, ai aduna spectatorii, dar actorii ar fi invitați să revină a doua zi pentru spectacolul adevărat.

Poate că ar trebui să ne întrebăm: pentru cine e, de fapt, festivitatea? Pentru copii? Pentru părinți? Pentru fotografii de pe rețelele sociale? Sau pentru bifarea unei tradiții goale de conținut?

Prima zi de școală ar trebui să fie mai mult decât o paradă de discursuri și fotografii. Ar trebui să fie prima zi reală dintr-un an lung și greu, o zi cu care copilul rămâne în gând drept o primă filă dintr-o nouă poveste.  

Prima zi a devenit, astfel, o zi suspendată: festivă, dar goală de conținut. Și atunci, întrebarea e firească: dacă nu mai e prima zi de școală, atunci ce este?