«

»

Nov 04

Călătorie în țara faraonilor

După săptămâni întregi de căutări pe internet despre ce înseamnă să fii turist în Egipt, după discuții cu prieteni și cunoștințe care au mai fost aici, cu un bagaj consistent de sfaturi, ponturi și temeri, a sosit momentul plecării. Am luat avionul din Cluj-Napoca. Am avut parte de un zbor lin, care a durat trei ore și 20 de minute și … am ajuns pe aeroportul din Hurghada, Egipt. A 18-a țară pe lista celor vizitate de mine, dar prima de pe un alt continent. Până acum nu pășisem niciunde în afara Europei. Mi se părea aproape ireal. Am ajuns pe pământ african.

Ajunși la aeroport am fost întâmpinați de un personaj cu o plăcuță pe care scria ETI … știam de la agenția prin care am luat biletele (Nexus Travel Deva) că cei de la ETI se vor ocupa de noi pe parcursul șederii în Egipt. Omul ne-a îndrumat spre ghișeele unde urma să plătim viza. Erau ghișee speciale pentru cei de la ETI și ghișee pentru… restul lumii. Cei de la ETI cereau 28 de euro pentru viză, iar la celelalte ghișee aceeași treabă costa 25 de dolari. Am zis că… hai să mergem cu cei de la ETI că nu știm noi ce și cum… nou veniți aici. Când am ajuns la rând, persoana de la ghișeul ETI mi-a zis că trebuie neapărat euro, iar eu nu aveam decât dolari. Să merg să schimb. M-am dus, așadar, la un alt ghișeu, unde nu am schimbat nimic, ci mi-am luat fain frumos viza cu 25 de dolari. Trecem mai departe și ajungem la polițiștii de frontieră, apoi la alți polițiști. Unul dintre ei îmi ia pașaportul… îl studiază, se uită la mine, îmi trage cu ochiul, îmi șoptește ceva și îmi trimite un pupic. I-am aruncat o privire soțului meu și când a văzut omul că nu sunt singură, și-a revenit. Sincer, auzisem că oamenii au aici astfel de reacții la vederea europencelor, dar nu mă așteptam să vină chiar din partea unui organ al legii și asta la cateva minute de când am pășit în Egipt.

Prima regulă – bacșiș

Am urcat apoi în autocar și am plecat spre hotel. Totul bine organizat aici. Cei de la ETI se ocupă de tot, fiecare autocar pleacă spre un anumit hotel. Am luat autocarul spre Hotel Grand Resort. Aici… îmbulzeală mare. Era ora 1 noaptea, toți eram obosiți și hai să fie asta o scuză pentru faptul că toți cei care erau cazați aici s-au călcat unul pe altul în picioare care să fie primul la recepție. Cineva i-a dat recepționerului 20 de euro ca să primească o cameră mai bună. Ceilalți au văzut. Nici recepționerul nu s-a ferit și a început să îi ispitească pe fiecare… “vreți o cameră frumoasă?? Am o cameră frumoasă pentru voi”. Și așa a luat omul de la fiecare câte 20 de euro/dolari pentru cameră. Pornită mereu pe ideea de a face altfel decât fac ceilalți nu am vrut să îi dau omului nimic. Mi-am zis că, dacă nu ne place camera, cobor și îi dau ceva să ne mute. De altfel, așa citisem și pe internet că ar fi indicat și la fel mă sfătuise și dna. Zenaida Moșneag (un om de nota 10), de la agenția Nexus Travel Deva. Până când ne-am luat în primire camera, în care se pare că se făcea curățenie, am fost invitați să servim niște gustări – un fel de late dinner – pregătit pentru noi de cei de la hotel. Când, în sfârșit camera noastră a fost gata, am primit o brățară pentru all inclusive și un … băiat care să ne ducă bagajele în cameră, căruia i-am mulțumit și i-am dat un dolar. Imediat a apărut la ușă încă un băiat .. să îmi mai aducă două prosoape … nu că n-am fi avut deja 4 prosoape și încă două de plajă. I-am dat și lui un dolar, că aproape a întins mâna după ciubuc. Eram atât de obosiți încât abia așteptam să facem un duș și să ne culcăm. Camera era imensă, la fel și patul. Curată, dar nu impecabilă. Un balcon mare, cu vedere la piscine. Nu cred ca cei care au dat bacșiș la recepție să fi primit mai mult de atât. În fine. Eram în cameră. Puteam să ne odihnim. Era bine.

A doua zi am luat micul dejun la restaurantul Mahara. Unul dintre restaurantele cu mic dejun all inclusive. Pentru că în cadrul hotelului erau și restaurante cu plată. Mâncarea multă și foarte bună. Erau atâtea feluri încât nu aveai cum să nu găsești ceva care să îți placă. Și mai era și omleta mea preferată, cea pe care bucătarul ți-o prepara pe loc, în fața ta, cu ingredientele alese de tine.

Lecție de turism: 24 de ore din 24, la dispoziția turistului

După o bălăceală scurtă în piscina din față, am mers la întâlnirea cu ghidul nostru de acolo – omul de la ETI pe care îl cunoscusem cu o seară înainte în autocar. Ne-am adunat acolo, o parte dintre cei care am sosit în seara precedentă la hotel și așteptam să ne fie prezentată oferta de excursii. Între timp, în sală, a apărut un cuplu de tineri, care ne-au prevenit să nu luăm excursii de la ETI că sunt foarte scumpe. Și că ei ne recomandă o agenție locală, unde au luat aceleași excursii la jumătate de preț. Într-adevăr, am făcut o socoteală și pentru cele trei excursii pe care vroiam să le facem noi, ar fi trebuit să plătim la ETI peste 400 de euro. În schimb, agenția prezentată de cei doi tineri, ne vindea aceleași excursii la 200 și ceva de euro pentru două persoane. Majoritatea celor din sală ne-am hotărât, discret, să nu plătim nimic pe loc, să mergem să vorbim la agenția locală. Așa că, un grup de vreo 15 persoane, ne-am întâlnit în fața hotelului cu Hany Elnabarawy – patronul agenției Karex Tour. Am mers la el la agenție și am discutat. Ne-a plăcut mult de omul ăsta. Are în jur de vreo 40 de ani, și muncește zi și noapte. Într-o seară, când ne-am întors dintr-o excursie, la ora 23 și ceva, el era încă la agenție cu niște clienți. Iar nouă ne-a dat numărul de telefon și ne-a spus că putem să îl sunăm oricând, la orice oră și pentru orice problemă avem. Un coleg din grupul nostru tocmai îi apreciase mașina, un BMW destul de nouț. Iar replica lui Hany a fost: “Eh, așa se câștigă o mașină ca asta. Muncind 24 de ore din 24”. Asta da, lecție de .. cum se face turism. Ne-a zis… “Casa mea e în partea asta, agenția în cealaltă. Orice problemă aveți, oricând, mă sunați și vin”. Ne-a convins omul pe toți să luăm excursiile de la el. Fiecare s-a hotărât ce excursii dorește, am stabilit zilele de plecare și orele. Am plătit în aceeași zi.

Bălăceală în Marea Roșie

Ne-a mai mai rămas timp pentru o baie scurtă în mare și prima zi petrecută în Hurghada s-a dus. În octombrie, aici se întunecă la 17:30 – 18:00. Dar se și luminează devreme, în jurul orei 6 dimineața. La intrarea pe plajă ne-a acostat un comerciant, care ne-a dus aproape cu forța la el în magazin și ne-a parfumat și ne-a înnebunit de cap, că abia am scăpat de el. În zilele următoare, am ocolit intrarea pe plajă prin zona respectivă.

Marea Roșie e absolut superbă. Curată, clară, caldă. Aproape mai frumoasă decât Adriatica, preferata mea de până acum.

Imediat după ce am pășit pe plajă, un băiat i-a înșfăcat soțului meu geanta cu prosoapele de plajă din mână și întrebându-ne din mers dacă vrem un șezlong, a luat-o la goană ca o căprioară printre umbreluțe, să ne găsească un loc. “It s ok here?”… “Ok”… Nici nu am apucat să schițăm ceva că a și întors șezlongurile, a scuturat saltelele de nisip, ne-a întins prosoapele și stătea și se uita la noi. Eu am zis “Thank you” și atât. Probabil că ar fi vrut un dolar. Nu i-am dat. Iar în zilele următoare Ovi a ținut bine de plăsuță și ne-am așezat singuri prosoapele pe șezlonguri.

Vremea de sfârșit de octombrie e numai bună pentru plajă, în Egipt. Iar plaja hotelului este curată, frumoasă. Aparate de apă potabilă sunt instalate peste tot, iar barul de pe plajă oferă clienților de la all inclusive sucuri, cafea, bere, etc.

Cairo – cel mai murdar oraș pe care l-am văzut vreodată

În noaptea de vineri spre sâmbătă, la ora 01:45, am plecat spre Cairo. Ne-am trezit după vreo 2.. 3 ore de somn, am pus mâncarea în rucsac, apă și am ieșit în fața hotelului de unde ne-a luat autocarul. Apropo de mâncare. La întâlnirea cu ghidul de la ETI, acesta ne-a spus că în zilele în care plecăm în excursii trebuie să vorbim la recepție pentru ca să ne pregătească micul dejun la pachet. Așa că, vineri dimineața am spus asta la recepție. Din păcate, faptul că nu am luat excursiile de la favoriții lor (ETI), ne-a luat dreptul de a primi micul dejun. Ba mai mult, în ciuda faptului că plătisem pentru un sejur all inclusive și în ziua când eram plecați nu beneficiam de nicio masă la hotel, recepționerul ne-a cerut 20 de euro dacă vrem să ne pregătească micul dejun la pachet. Am renunțat a mă certa cu el și ne-am făcut singuri sandvișuri, seara, când am mers la cină. Oricum, urât din partea lor.

Așadar, am pornit spre Cairo. Un drum de 450 de kilometri, pe care ni s-a spus că îl vom face cam în șase ore. Obositor. Dar era visul meu de o viață să văd piramidele, așa că abia așteptam să ajungem. Când s-a luminat afară, am reușit să vedem drumul și să rămânem profund șocați de pustiul care ni se deschidea în fața ochilor. Cât cuprindeai cu privirea, în stânga și în dreapta drumului, doar nisip. Deșert. Kilometri … zeci de kilometri fără nici o așezare. Și în mijlocul deșertului eram noi, pe un drum asfaltat, aproape fără nicio groapă. O bună parte din drum, circulația s-a desfășurat pe un singur sens. Un alt drum asigura circulația pe sens invers. La un moment dat, am circulat pe un fel de autostradă, nu cu două, sau trei benzi pe sens, ci cu cinci. În deșertăciunea de aici, în sărăcia pe care am văzut-o ulterior în Cairo, dar și în alte părți ale Egiptului, în condițiile grele în care trăiesc, oamenii aceștia și-au construit autostrăzi cu cinci benzi pe sens. Fără cuvinte….

În jur de orele 8…9, nici nu știu exact cât era, am intrat în Cairo. Cel mai jegos oraș pe care îl văzusem până acum. Sufocat de gunoaie și nu exagerez. Uitați-vă la poze. Cairo – unul dintre cele mai populate orașe din lume ne-a acaparat privirile și ne-a împins ca într-un vârtej pe străzile unde traficul se desfășoară după niște reguli pe care nu am reușit să le deslușesc. Prima oprire a fost pe malul Nilului, de unde am luat o barcă și ne-am plimbat puțin pentru a vedea câteva construcții impresionante. Hanna – ghidul nostru, care a urcat în Cairo – este cea mai drăguță femeie arabă pe care am cunoscut-o vreodată. Practică meseria de ghid de peste 20 de ani, vorbește engleza la perfecție și ne-a explicat vrute și nevrute despre istoria orașului capitală, despre tradițiile locului, despre oamenii de aici. Îți mulțumim, Hanna! Thank you, Hanna!

Muzeul Egiptean – istorie, mumii și…. multă înghesuială

După plimbarea cu barca am pornit spre Muzeul Egiptean din Cairo. Atâta înghesuială ca aici, nu am văzut în viața mea într-un astfel de loc. Și am văzut destule muzee la viața mea. Om în om. Așa era. Iar pe ghid nu îl auzea nimeni, nici măcar în căști. Mai mult atenți să nu ne pierdem în mulțime, abia dacă am reușit să vedem ceva. La un moment dat, la etajul doi, s-a mai degajat atmosfera, iar ghidul ne-a pus la dispoziție jumătate de oră să ne plimbăm singuri pe unde dorim. Știam că așa va fi. Vizitele organizate astfel, cu grupul, sunt mereu un fel de maraton. De asta ne place să ne organizăm excursiile singuri. Dar în Africa, am preferat să mergem în grup. Așa că, ne-am învârtit puțin prin muzeu. Am văzut câteva mumii, masca funerară din aur a lui Tutankhamon. Ce ne-a surprins aici este faptul că toată lumea punea mâna pe vitrine, atingea obiecte… și nimeni nu le spunea nimic. Peste tot era plin de copii. Fetițele își scoteau telefoanele imediat ce ne vedeau și insistau să ne facă poze. Ghidul ne-a spus că pentru ele este motiv de mândrie faptul că au poze cu europeni. Ne-am simțit și noi, astfel, ca un fel de exponate.

De la muzeu am plecat spre magazinul de parfumuri al unui localnic. Ne-a servit cu ceai și cafea, că așa e tradiția la ei și ne-a prezentat câteva parfumuri și uleiuri naturale realizate de el și de familia lui. Ne-a plăcut.

Plimbare cu cămila: “Dacă vezi că îi dă bice cămilei, SARI!”

Apoi, am luat masa, într-un restaurant local și am pornit într-un final spre piramidele situate imediat lângă Cairo. Fantasticele construcții pe care le văzusem doar la televizor se dezvăluiau chiar înaintea ochilor noștri. Am pornit cu cămilele spre un loc de unde le puteam vedea mai bine. O altă experiență interesantă: plimbatul cu cămila. Prima dată mi-a fost teamă de cămilă, mai apoi de copilașul ciudățel care ducea cămila. Mi-a cerut o gumă. Am scos din geantă și i-am dat o cutie întreagă. Frații lui au sărit pe el să i-o ia. Am intervenit, cu teamă… și le-am explicat să împartă. I-am dat apoi un dolar. Și de milă și pentru că ne spusese ghidul să le dăm, dacă vrem. A spus că nu îi convine. Să îi dăm cinci. După ce a înțeles că asta e tot ce va primi, ne-am urcat din nou pe cămile. Copilul hop-țop pe cămilă în fața mea. Mă întreabă: “E OK?” Eu … “OK”… Ce să mai zic??!! Îi cere și acordul soțului. A zis și el OK, pentru că toți ceilalți conducatori de cămile se urcaseră și ei lângă turiști, dar a strigat la mine… “Dacă vezi că îi dă bice cămilei, sari!”. Au mai fost cazuri. Ne-a povestit și Hanna. Au dat bice cămilei și dusă a fost soția. Cu inima cât un purice am ajuns cu bine. Nu a fost nevoie să sar de pe cămilă… Tatăl copilului vrea și el cinci dolari. Îi dau unul. Sătulă deja să împart dolarii în stânga și în dreapta.

Piramide, Sfinx și înapoi la Hurghada

Eu, soțul meu și Gabi, una dintre persoanele cu care ne-am împrietenit acolo, am fost singurii care am plătit trei dolari ca să vizităm și o piramidă în interior. Era chiar culmea să merg până acolo și să nu intru într-o piramidă. Așa că, în timp ce restul grupului s-a învârtit prin zonă, noi am pornit spre piramida pe care urma să o vizităm. Picioarele îmi tremurau încă, după stresul cu cămila, când am început să coborâm destul de mult și de abrupt în interiorul construcției. Într-adevăr, nu prea aveai ce vedea. La capătul scărilor, o încăpere îngustă și goală. Cam atât. Am vrut să facem poze și un paznic ne-a zis că nu e voie, dar după ce s-au îndepărtat turiștii care mai erau pe acolo, ne-a zis… “Haideți… Faceți poze!” Apoi… a întins mâna pentru bacșiș. În Egipt nici la toaletă nu scapi fără să dai bacșiș. Treaba asta e deja obositoare și super enervantă.

La ieșire, am cumpărat niște suveniruri. Am negociat evident, că altfel nu se poate aici. Ei nu au prețuri afișate nici în magazine. Totul se negociază. Ne-am mai oprit la încă o piramidă, apoi la Sfinx și la o fabrică, unde am aflat cum sunt realizate faimoasele papirusuri. Soarele era deja la apus. Ziua era pe sfârșite. Am pornit înapoi spre Hurghada, unde am ajuns cândva după ora 23. Am crezut că nu vom avea camera aranjată și prosoape curate, pentru că am uitat să îi las bacșiș lui Yossef. Nu v-am spus despre el. Era omul care se ocupa de camera noastră. Ne-a pândit el cumva și s-a prezentat încă din prima dimineață petrecută de noi aici. Ne-a întrebat dacă avem nevoie de ceva… dacă e totul în ordine. Simpatic băiatul. I-am lăsat în fiecare zi pe pernă câte un dolar. Iar el a avut grijă de noi tot sejurul.

Pentru că s-a nimerit ca în această perioadă să fie ziua mea de naștere, am avut parte și de o surpriză plăcută din partea celor de la hotel. Mi-au trimis în cameră un mini tortuleț cu urarea “Happy birthday!” Frumos. Aproape că i-am iertat pentru grosolănia pe care ne-au făcut-o cu micul dejun.

Satul de beduini

În cele șapte zile cât am stat în Egipt am mai făcut încă două excursii. Una în deșert și alta la Luxor. În deșert ne-am dat cu ATV-urile, am făcut un fel de offroad pe dune și am vizitat un sat de beduini unde am aflat mai multe despre tradițiile și obiceiurile lor. Aici, m-au impresionat cel mai mult copilașii. Cineva le-a dat mâncarea primită de la hotel (pentru că unele hoteluri nu au acceptat șantajul celor de la ETI și au pregătit turiștilor micul dejun la pachet). Copiii au fost atât de fericiți și au sărit pe ea de parcă nu mai mâncaseră de o veșnicie. Eu nu am avut mâncare, dar i-am dat unei fetițe o doză de Cola, pe care o luasem tot de acolo, de milă, așa, doar ca să le fac vânzare. Sora fetiței a înșfăcat doza din fața ei. Le-am spus să o împartă.   Mama lor a intervenit și mi-a mulțumit. Aici oamenii trăiesc în sărăcie. Beduinul șef e singurul care merge în oraș, o dată pe săptămână. Ceilalți nu. Locuiesc în niște cocioabe improvizate. Focul, pentru gătit, îl fac cu cartoane și cu rahat de animal. Trăiesc după niște reguli străvechi și își fac medicamente din plante. O săptămână cu ei cred că ar schimba complet concepția unui european despre viață și valorile ei. Aici, e o altă lume, un alt timp. Viața are alte coordonate.

Luxor, un oraș ca o oază de verdeață        

Într-o altă zi, am fost la Luxor. Drumul e tot prin deșert (90 la sută din suprafața Egiptului este acoperită de deșert), iar din loc în loc în mijlocul deșertului e doar… poliție. Câte un Checkpoint, la fiecare câțiva kilometri… cu poliție, cu puști, cu veste antiglonț. Nu am simțit însă vreun moment de teamă aici.

La Luxor am plecat dimineața, la 4:45. Și am ajuns după vreo 5 ore de mers. Luxor – opusul capitalei Cairo – este un oraș ca o oază. De la Quena, spre Luxor, e plin de verdeață, plantații. Iar la Luxor… aproape curat pe străzi.

Templul din Kanark, măreața construcție de pe malul estic al Nilului

Aici am vizitat Templul din Kanark – cea mai mare construcție religioasă construită vreodată în lume. Este dedicat lui Amon-Ra, o zeitate egipteană. Într-adevăr, este cea mai impresionantă construcție pe care am văzut-o până acum. Colosseum-ul s-ar pierde printre coloanele lui. Construcția templulului s-a făcut într-o perioadă de circa 2000 de ani, la realizarea lui contribuind zeci de faraoni. Absolut impresionant.

Deși eram la sfârșitul lunii octombrie, în ziua pe care am petrecut-o la Luxor a fost de-a dreptul torid. Peste 40 de grade. Ne-am luat niște eșarfe de la comercianții din zonă și ne-am acoperit capetele, pentru că altfel nu aveai cum să reziști. Iar sticlele de apă puse de la hotel s-au consumat rapid, așa că am cumpărat de la șoferul autocarului două ape, la 1 dolar. De la Karnak, de pe malul de est, am trecut cu o barcă pe cealaltă parte a Nilului. Am luat masa, la un restaurant de aici, ne-am răcorit nițel, și apoi am pornit spre Valea Regilor. Ne-am oprit pe drum, la o fabrică de alabastru. Ca și la cea de papirus, din Cairo, aici am aflat cum se fabrică obiectele din această rocă.

Valea Regilor, mormintele faraonilor și paznicii lor

Pe Valea Regilor am vizitat mormintele a trei faraoni. Asta era inclus în prețul biletului plătit la agenție. În interior nu aveai voie să faci poze, iar dacă te vedeau paznicii, îți ștergeau pozele de pe telefon. Bine, dacă scoteai un bănuț din portofel, situația nu mai era așa dramatică. Ba chiar, se ofereau ei să îți facă poze. Impresionante aici erau picturile de pe pereți. Se pare că un faraon cu cât domnea mai mult, cu atât avea mormântul mai frumos pictat, pentru că avea mai mult timp la dispoziție. Probabil că la picturile respective s-a muncit zeci de ani. Surprinzător cât de bine s-au păstrat culorile atâta amar de vreme.

La Luxor, am vizitat și Templul lui Hatshepsut, una dintre cele două femei care au reușit vreodată să domnească în Egipt. Cealaltă este Cleopatra. Și acesta e impresionant, dar căldura infernală, cu care nu eram obișnuiți, ne-a determinat să trecem oarecum în grabă printre ruinele acestui templu, unde nu prea exista umbră ca să te poți adăposti.

Coloșii din Memnon – statuile gigant ale faraonului Amenhotep al III-lea, construite în urmă cu aproape 4.000 de ani – ne-au făcut să ne punem aceleași întrebări pe care le avem de când am văzut toate aceste imense construcții din Egipt: cum au reușit oamenii de acum mii de ani să pună cap la cap asemenea bucăți imense de stâncă. Multe întrebări rămân fără răspuns. Arheologi din mai multe țări lucrează încă aici să descopere secretele trecutului. Toată zona este un continuu șantier arheologic. Valea Regilor mai are încă atât de multe de dezvăluit.

Iar în comparație cu tot ce am văzut aici, istoria Europei pare un grăunte. Totul este impresionant, fabulos, fascinant aici.

Insula bananelor

Ziua era aproape de final, dar am mai făcut un popas. După o plimbare cu barca, am ajuns pe o insulă unde localnicii cultivă tot felul de fructe. Aici am gustat mango, banane, struguri, portocale. Altfel decât ceea ce găsești la noi în magazin. Am încercat și suc din trestie de zahăr. Făcut acolo, pe loc, sub ochii noștri. A băgat omul tulpina de trestie într-un aparat de stors și ne-a dat sucul. Am văzut și o plantație de banane. Un alt soi decât cel pe care îl știm noi. Niște banane mai micuțe, dar cât se poate de gustoase.

Afară deja se răcorea, căldura din timpul zilei lăsa locul unui aer chiar rece. Cu burticile sătule de fructe și sufletele pline de încântare, am pornit înapoi spre Hurghada. A doua zi, deja plecam spre România. Timpul a trecut mult prea rapid și mai erau atâtea lucruri de văzut și de făcut aici. Sperăm că vom reveni într-o zi.

Egiptul este un loc al contrastelor, are cel mai lung fluviu din lume, înconjurat de cel mai mare deșert uscat din lume. De la gunoaiele din capitală, la luxul din stațiuni, oameni care încă circulă cu mașini vechi de zeci de ani, cu cămilele sau căruțele și alții care au autoturisme de ultimă generație. Dune de nisip și o mirifică Mare Roșie. Egiptul este o minune. Un dar al Nilului și poate… al zeilor.

 

Ce mi-a plăcut? Istoria, cultura, tradițiile lor. Fructele și marea, chiar și deșertul m-a fascinat. Imensele construcții de mii de ani. Felul în care știu să facă turism.

Ce nu mi-a plăcut? Faptul că nu au prețuri afișate. Agresivitatea cu care comercianții sar pe tine și insistă și insistă la infinit să le cumperi marfa. Faptul că toți cer bacșiș chiar și pentru cel mai mărunt lucru.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>